Sunt cateva saptamani de cand vreau sa scriu despre asta. Acum, ca am mai mult timp, sau pentru ca nu e nimic interesant la TV, o sa las mintea sa zboare...
Probabil am fost cuprins la un momentdat de acei ochi verzi, asa cum ii voi descrie acum, sau poate am visat candva, sau poate ca alinturile si imaginatia isi bat joc de mine... Indiferent, va las pe voi sa umpleti golurile povestii...
Cerbul fusese ranit... Cu siguranta fusese! Prin frunzisurile de munte se puteau vedea urme de sange si vanatorul iscusit simtea cum fiara schiopata manata de frica... Tanarul domn incepuse ziua aratand un talent pe care altii il deprind dupa ani si ani de vanatoare. "Traiesc de 40 de ani in munti si in toata vremea nu am vazut o lovitaura mai buna! Doar te rog, Marite, fii cu bagare de seama! Nu ingadui fiarei sa treaca de acei stejari bogati!! Asmute cainii! Suna din corn si afunda-ti pintenii in pantecele armasarului!! Nu vezi ca cerbul se indrepata spre Izvorul Plopilor? Daca razbeste pana acolo inainte sa moara, putem spune ca e pierdut!"
Atunci vaile rasuna, ecouri ingana ecoul, cornul urla, cainii tragde lanturi, pajii isi iutesc pasul. Si tot freamatul, om si jivina grabesc in urma pradei la indemnul vanatorului. Toti il asculta, se incred in sfatul lui. Era capetenia vanatorilor regelui. Toti isi indeamna pasul spre locul aratat de batran, cu credinta ca de acolo i-ar sta in cale jivinei manate de agonie. Totul insa fusese fara rost. chiar cand cel mai iute dintre gonaci ajunsese la marginea stejarilor, cerbul, cu ochii incetosati, cu gura in spume le-a trecut prin fata si a intrat in tufisurile care pazeau calea spre Izvor.
"Opriti! Opriti-va! a urlat batranul, strangand puternic haturile. Este voia Cerului ca jivina sa traiasca, sa ne scape!" Vanatorii s-au oprit, cornul a amutit iar gonacii, infranati de vocea stapanului s-au intors parca aratandu-si dezamagirea. In acel moment, eroul vanatorii, printul, cel mai mare fiu al regelui, s-a alaturat pajilor.
"Ce s-a intamplat? a izbucnit catre batran, iar furia i se citea in fiecare tresarire a fetei, in fiecare sagetare a privirii. Ce faci? Esti nebun? Nu vezi ca bestia e ranita? E primul cerb cazut de mana mea si tu dai inapoi din urma lui? Il lasi sa piara in hatis? Stii preabine ca am venit sa omor cerbi, nu sa hranesc lupii!!
"Domnule... a murmurat vanatorul. Imi e peste putinta sa duc la bun sfarsit vanatoarea."
"Peste putinta? De ce?"
"Din pricina drumului pe care l-a ales jivina. Duce chiar spre Izvorul Plopilor. Izvorul in care salasluieste un duh negru... Cel ce cuteaza sa-i tulbure apele plateste scump. Sunt sigur ca cerbul deja a ajuns la malul apei, iar dumneata, printe, nu i-ai putea urma calea fara sa apleci asupra-ti greu blestem. Renunta! Fiara s-a pierdut!"
"Pierdut?? Mai bine pierd regatul parintelui meu! Sau Lucifer sa-mi ia sufletul...fiinta... decat sa las jivina sa imi scape! Prima ranita de arma mea in prima zi de vanatoare."
Batranul ii apuca haturile. Incearca sa il opreasca.
"Lasa-ma! Da-mi pace!! Sau te voi lovi!! Cred ca il pot ajunge inainte de a razbi la izvor!" Printul si-a manat calul..
*******
“Esti palid. Esti tacut si trist. Ce s-a intamplat cu tine? S-ar spune ca inca din ziua aceea cand ai gonit dupa cerbul acela ranit spre Izvorul Plopilor ceva te-a fermecat, sau vreo vraja te-a prins in mrejele-i otravitoare. Nu mai mergi in munti la vanatoare, iar cornul tau nu mai trezeste ecourile vailor. In fiecare dimineata iti iei arcul si pleci singur, cufundat in gandurile care te macina. Te intorci la castel abia in amurg si eu in zadar astept sa aduci prada dupa care ai cutreierat carari necunoscute. De ce lipsesti cumplite ore celor care te iubesc?”
In timp ce batranul ii vorbea, printul, cufundat in ganduri, scrijelea alene cu pumnalul de vanatoare banca din nuc pe care era intins. Dupa o lunga tacere curmata doar de sunetul cutitului care aluneca pe lemnul fin, tanarul a rostit ca si cum nu ar fi auzit nimic din ce-i spusese slujitorul: “Vanatorule, ai ani destui in urma. Stii tara parintelui meu ca nimeni altul. Ai luat urma jivinelor prin fiecare vale, pe fiecare creasta, pe cea mai inalta culme, in cea mai adanca grota. Te rog, spune-mi.. Ai intalnit vreodata o fata care salasluieste intre stanci?”
“O fata?!” a tipat aproape batranul, privindu-l mirat pe stapanul lui.
“Da!” a spus printul. “Mi s-a intamplat ceva ciudat. Am incercat sa pastrez taina pe vecie, dar mi-e cu neputinta… Imi arde in inima si imi apare in fata… o vad mereu cu ochiul mintii.. De aceea o sa-ti spun. Poate ai sa ma ajuti sa deslusesc tainele misterului care ivaluie o fiinta ce exista doar pentru mine. Si spun asta pentru ca nimeni nu pare sa-i stie fiinta si nu s-a oglindit vederii nimanui.”
Vanatorul, cu buzele inclestate, isi trase alaturi jiltul sau, nedeslipindu-si privirea nici macar o clipa de stapanul lui. Iar acesta, adunandu-se continua parca cu mai mult curaj:
“Din ziua in care, in ciuda sfatului tau bun, am urmat calea cerbului spre Izvorul Plopilor si m-am apropiat de apele-i limpezi, sunt coplesit de dorinta singuratatii. Nu cred ca stii locul.. Nu! Nu-l stii! Inchipuie-ti atunci, un izvor legat de stanci, cu apa licarind, picatura cu picatura curgand pe frunzele verzi ce inconjoara albia. Iar cum picura, boabele de apa lucesc in aur, iar cum lovesc piatra, sunt insotite de melodii imbietoare. Se aduna una cate una si revarsa peste buza izvorului. Iar atunci e ca si cum s-ar auzi albine care dau tarcoale florilor. Freamatul, susurul, murmurul, zumzetul, toate impreuna poarta lacrimile izvorului catre un lac…